Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică, ce aparțin unei persoane fizice sau persoane juridice.
Drepurile patrimoniale se împart în două categorii
- drepturile reale (dreptul de proprietate asupra anumitor bunuri, dreptul de uzufruct, de superficie, dreptul de abitație asupra unei locuințe etc) și
- drepturile de creanță (dreptul de a primi suma împrumutată, dreptul de folosi locuința închiriată, dreptul de încasa chiria, dreptul de a folosi bunul dat în comodat, dreptul de a primi prețul lucrului vândut).
Drepturile reale principale sunt drepturi care au o existenţă independentă, proprie, de sine stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă, în virtutea cărora titularul poate exercita singur prerogativele recunoscute de lege asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane, (al subiectului pasiv care este nedeterminat).
Drepturile reale se clasifică în:
- după cum au sau nu au o existenţă independentă: în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii,
- în raport de natura bunului asupra căruia se constituie: în drepturi reale imobiliare şi drepturi reale mobiliare;
Drepturile reale prezintă următoarele caracteristici:
- sunt drepturi patrimoniale absolute,( opozabile erga omnes);
- presupun un subiect activ determinat şi un subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persoane;
- raportul juridic cu privire la un bun determinat se naşte între titularul său ca subiect activ şi toate celelalte persoane ca subiect pasiv;
- conţinutul obligaţiei corelative drepturilor reale este întotdeauna negativ, respectiv „de a nu face”.
- subiectul pasiv are o obligaţie generală şi negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni subiectul activ în exercitarea dreptului.
În general, drepturile reale au un caracter perpetuu ( dreptul de proprietate şi dreptul de servitute) și doar uneori pot fi limitate în timp pe o durată determinată, sau pe durata de viaţă a beneficiarului (exemplu, dreptul de uzufruct).
Pot avea ca obiect numai lucruri individual determinate (res certa), ceea ce conduce la: prerogativa urmăririi şi prerogativa preferinţei.
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a pretinde bunul de la orice persoană la care acesta se găseşte, prin introducerea unei acţiuni reale ( acţiune în revendicare, acţiune pentru apărarea dreptului de superficie, a dreptului de uzufruct, a dreptului de uz şi abitaţie, a dreptului de servitute).
Creditorii ale căror creanţe sunt garantate cu garanţii reale vor urmări bunurile asupra cărora s-a constituit garanţia în mâna oricui ar trece, dacă au fost înstrăinate înainte de stingerea dreptului real de garanţie (ipotecă).
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi reale, dobândite ulterior, sau de titularii unor drepturi de creanţă fără garanţii reale (situația creditorilor chirografari, gaj general).
Categorii de drepturi reale principale:
- dreptul de proprietate. Din punct de vedere al subiectelor şi al regimului juridic aplicabil, dreptul de proprietate cuprinde dreptul de proprietate privată, având ca titulari persoane fizice şi persoane juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale pentru domeniul privat al statului şi dreptul de proprietate publică, având ca titulari statul şi unităţile administrativ-teritoriale,
- drepturi reale principale derivate din dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele dreptului de proprietate, respectiv dreptul de supericie, dreptul de uzufruct , dreptul de uz, dreptul de abitaţie și dreptul de servitute,
- drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, respectiv dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă cu titlu gratuit (art. 874 din Codul civ.).
Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv civil patrimonial în virtutea căruia subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Drepturile de creanță se exercită doar prin concursul altei persoane de regulă, debitorul,(de exemplu: vânzătorul are un drept de creanță împotriva cumpărătorului cu privire la prețul vânzării).
Drepturile de creanţă au următoarele trăsături:
- sunt drepturi relative şi deci opozabile numai subiectului pasiv ( în limitele legii, sunt opozabile și avânzilor cauză),
- atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinaţi din momentul naşterii dreptului,
- dreptului de creanţă îi corespunde obligaţia subiectului pasiv (pozitivă), respectiv „a da” ori „a face ceva”, sau obligația (negativă) „de a nu face ceva”,
- sunt temporare (prescriptibile), creditorul poate pretinde de la debitor îndeplinirea obligaţiilor sale într-un anumit termen,
- pot avea ca obiect lucruri generice (res genera), sunt nelimitate ca număr şi se nasc din: acte juridice (contracte sau acte juridice unilaterale), fapte juridice ilicite (spre exemplu, distrugerea de bunuri) sau licite (plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză),
- sub aspect procedural, drepturile de creanţă sunt apărate prin acţiuni personale, de competenţa instanţei de la domiciliul debitorului.
Diferențe între drepturile reale şi drepturile de creanţă
Dreptul real are ca subiect activ titularul său, iar ca subiect pasiv toate celelalte persoane nedeterminate. Dreptul de creanţă presupune un raport juridic între subiectul activ determinat sau cel puţin determinabil, denumit creditor, şi subiectul pasiv, denumit debitor.
Din punctul de vedere al conţinutului, dreptul real conferă titularului său anumite prerogative, pe care le exercită direct şi nemijlocit asupra obiectului dreptului său, iar toate celelalte persoane au obligaţia generală negativă de a se abţine să împiedice exerciţiul prerogativelor respective. Din acest punct de vedere, drepturile reale sunt absolute, adică opozabile erga omnes.
În conţinutul dreptului de creanţă avem întotdeauna dreptul subiectului activ ( creditorul) de a pretinde subiectului pasiv (debitorul), să dea, să facă sau să nu facă ceva. De aceea, drepturile de creanţă sunt relative, adică opozabile inter partes.
Din punct de vedere al duratei, drepturile de creanţă au o durată limitată în timp, pe când drepturile reale pot fi perpetue, cum sunt dreptul de proprietate şi dreptul de servitute, sau sunt constituite pe o durată mare de timp (uzufructul în favoarea persoanelor juridice nu poate fi mai mare de 30 de ani. Atunci când este constituit cu depăşirea acestui termen, el se reduce de drept la 30 de ani. Pentru persoanele fizice, legea prevede că, dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă caracterul său viager (Art. 708 din Codul Civil).
